Un hrisov despre "Tara codrilor de fagi"

Citam unele extrase din acel hrisov:

"Marele singur stapinitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman-voievod, stapinitor al Tarii Moldovei, de la Munte pana la Mare. Am dat slugii noastre, Ionas Viteazul, pentru credincioasa lui slujba, trei sate pe Siret ... Numele satelor: Clorsaceuti si Vladimirauti si Bucurauti. Iar hotarul lor: din jos de la Maresauti, valul care este de-a curmezisul campului pina la Siret, apoi de cealalta parte a Siretului la capatul de jos al poienii...si de acolo drept la Bucovina (s.a.) la o movila si de acolo pe marginea Bucovinei in sus, pina la hotarul Serbescului... de acolo peste Siret pina la Bucovina cea mare, de unde iese drumul de la Dobrinauti la capatul cimpului si de acolo pe marginea Bucovinei pe deal la vale...

S-a scris cartea in anul sase mii noua sute deplin (= 1392 - n.a.) in luna martie, in 30 de zile, in cetatea noastra a lui Roman Voievod."

Sursa: Balan, Teodor, NOUI DOCUMENTE CAMPULUNGENE, Tipografia "Mitropolitul Silvestru", Cernauti, 1929

Ne aflam, asadar, in fata unui hrisov de o valoare istorica de exceptie. In el se fac referiri concrete, pentru prima data intr-un document scris cunoscut de noi, asupra unor elemente de toponimie din Tara de Sus, si anume la Codrii Bucovinei. In toate cele patru locuri din hrisov in care sunt pomenite bucovinele ca repere menite sa delimiteze dania facuta de voievod “slugii"(slujitor - n.a.) sale este vorba de substantive comune, prin ele desemnindu-se zone paduroase, in care arborele cel mai raspandit era fagul.

Ceea ce se consemneaza in document prin expresiile de “bucovine" mai mici si prin “bucovina cea mare” reprezinta, in fapt, parti concrete din codrii seculari din Tara de Sus, din Bucovina romanilor, asupra carora domnitorii Moldovei aveau dreptul sa dispuna de ele asa cum credeau de cuviinta: sa le mentina in proprietatea domniei sau sa le daruiasca celor care si-au slujit cu vrednicie tara.

Revenind la dania primita de Ionas Viteazul prin hrisovul redactat de cancelaria lui Roman I exact acum 615 ani, este limpede pentru oricine ca omul de rind, din popor, va fi intrat in posesia unor paminturi roditoare din lunca Siretului, dar si a unor zone impadurite din codrii Bucovinei. Cum vor fi aratat acele parti de pamant romanesc, nu avem informatii concrete. Stim insa cum arata dulcea noastra Bucovina dintr-o insemnare, facuta mult mai tarziu, a ofiterului german Schneider von Weismanthel, aflat in slujba regelui Carol al XII-lea al Suediei (1697-1718): "Padurile de fag ce sint fara seaman (numite pe romaneste Codru - Koder, iar pe slavoneste Bukovina) - nota germanul- strabat tara (Moldova - n.a.) de-a lungul si de-a latul…Codru incepe de la Nistru…merge spre Chisinau, Iasi si Birlad pina la granita cu Transilvania, apoi de-a lungul acesteia pina spre Neamt, Suceava, pina o ia din nou de-a curmezisul pe sub Cernauti si Hotin pe Nistru…Nu este nici o alta esenta de lemn in aceasta padure de fag…Mai cresc cei mai frumosi meri, peri, pruni, ciresi, nuci, aluni si alti asemenea pomi fructiferi. Mai creste aici si multa vita salbatica…Locuitorii mai tin in aceasta padure multe milioane de albine, multumita carora tara este plina de miere si, ca sa spun altfel, prin ea curge, intr-adevar, laptele si mierea…Intr-un cuvint, aici nu se duce lipsa de nimic”, incheie ofiterul german.

Nu este de mirare ca un tinut romanesc atat de frumos, de bogat si de binecuvintat de Dumnezeu, cum este Bucovina, avea sa starneasca, in atatea si atatea randuri, poftele hraparete ale imperialilor, fie ca acestia erau de sorginte habsburgica, fie ca erau rusi. Dar in ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei, Bucovina romaneasca, atestata pentru prima data documentar in urma cu peste mai bine de 6 veacuri, a continuat si continua sa ramana pentru poporul nostrum un pamant stramosesc, asa cum se consemneaza, de altfel, si in hrisovul emis de voievodul Roman I la data de 30 martie 1392. Scria parca anume pentru a dainui peste timp, documentul la care ne-am referit are urmatoarea incheiere: “Iar pentru taria acesteia si pentru pomenire, am poruncit sa se atirne pecetea noastra cea mare, ca sa nu fie clintita, aceasta, niciodata in veac”.

(Sursa: Colonel (r) Cristache Gh., Doctor in istorie, Romania Mare, 2 februarie 2007)